(2)Crizele care au ca rezultat cereri de protecție consulară sunt tot mai frecvente și ample. Pandemia de COVID-19, criza din Afganistan din 2021, războiul de agresiune al Rusiei împotriva Ucrainei, conflictul din Sudan, repatrierile din Israel și Gaza, înmulțirea crizelor umanitare și a dezastrelor naturale și provocate de om, și alte crize similare au creat contextul pentru identificarea unor lacune și realizarea de reflecții asupra modalităților de facilitare în mai mare măsură a exercitării dreptului la protecție consulară. Uniunea ar trebui să își întărească capacitatea de a răspunde la aceste crize care se înmulțesc continuu, remediind orice deficiențe și consolidându-și capacitatea de preîntâmpinare, de a strânge informații și de a lua decizii înaintea și în timpul crizelor. Pe baza învățămintelor desprinse din aceste experiențe și în vederea simplificării procedurilor pentru cetățeni și autoritățile consulare, normele și procedurile din Directiva (UE) 2015/637 ar trebui clarificate și raționalizate, astfel încât furnizarea de protecție consulară cetățenilor nereprezentați ai Uniunii să fie mai eficace, în special în situații de criză. Ar trebui să se utilizeze în mod optim resursele disponibile la nivelul statelor membre și al Uniunii, atât pe plan local în țările terțe, cât și la nivel de capitală.

(4)Pentru a se îmbunătăți securitatea juridică pentru autoritățile consulare și pentru cetățeni, este indicat să se stabilească criterii mai detaliate cu ajutorul cărora să se evalueze dacă un cetățean al Uniunii trebuie considerat nereprezentat și, prin urmare, eligibil pentru protecție consulară din partea statului membru ale cărui autorități consulare au fost abordate. Respectivele criterii ar trebui să fie suficient de pragmatice, flexibile și aplicate în funcție de circumstanțele locale, cum ar fi ușurința cu care se poate călători sau situația în materie de securitate din țara terță în cauză. În acest context, accesibilitatea și proximitatea și siguranța ar trebui să rămână considerații importante.

(5)Ca prim criteriu, autoritățile consulare ar trebui să țină seama de dificultatea procesului prin care cetățenii pot să contacteze în siguranță și în termen de 48 de ore ambasada sau consulatul statului membru de cetățenie sau să fie contactați în siguranță și în termen de 48 de ore de către ambasada sau consulatul statului membru de cetățenie, date fiind natura și urgența asistenței solicitate și mijloacele, în special resursele financiare, de care dispun cetățenii în cauză. Deși intervalul de timp adecvat depinde de particularitățile fiecărei cereri de asistență, intervalul în care cetățenii pot contacta sau pot fi contactați în siguranță de ambasada sau de consulatul statului lor membru nu ar trebui să depășească în niciun caz 48 de ore. De exemplu, în cazul în care un cetățean are nevoie de un document de călătorie provizoriu al UE ca urmare a pierderii documentelor de călătorie, cetățeanul în cauză ar trebui, în principiu, să fie considerat nereprezentat, dacă pentru contactarea ambasadei sau a consulatului statului membru de cetățenie ar fi necesar ca el să călătorească pe timp de noapte sau cu avionul, dat fiind că nu se poate aștepta ca el să călătorească în astfel de circumstanțe.

(7)Noțiunea de absență a reprezentării ar trebui interpretată în vederea asigurării exercitării efective a dreptului cetățenilor la protecție consulară. Cetățeanul ar trebui să fie considerat nereprezentat și în cazul în care prin redirecționarea sa către ambasada sau consulatul statului membru de cetățenie ar fi probabil să fie compromisă protecția consulară, în special în cazul în care urgența problemei impune o acțiune imediată din partea ambasadei sau a consulatului solicitat. Acest aspect este deosebit de relevant în situații de criză, în care neacordarea în timp util a asistenței ar putea avea efecte deosebit de negative asupra cetățenilor. În plus, ar trebui să se țină cont de reducerea semnificativă a personalului ambasadei sau al consulatului, care ar putea afecta semnificativ eficacitatea și eficiența operațiunilor acestora, deoarece ar putea exacerba problemele întâmpinate de cetățenii care solicită asistență consulară.

(11)Cererile nu ar trebui transferate dacă astfel s-ar compromite protecția consulară, în special dacă urgența problemei impune o acțiune imediată din partea ambasadei sau a consulatului statului membru abordat. Un exemplu de astfel de situații ar putea fi urgențele medicale grave sau arestările care par să fie arbitrare sau motivate politic. În plus, cetățenii nereprezentanți ar trebui să fie ținuți la curent cu privire la astfel de transferuri.

(13)Când acordă protecție consulară cetățenilor nereprezentați, statele membre ar trebui să țină seama de o abordare intersecțională față de nevoile specifice ale grupurilor vulnerabile, cum ar fi minorii neînsoțiți, victimele căsătoriei forțate sau ale captivității conjugale, care ar trebui să primească sprijin juridic și psihologic, femeile însărcinate, persoanele cu mobilitate redusă, persoanele în vârstă, persoanele cu dizabilități sau persoanele expuse riscului de discriminare din orice motiv, cum ar fi cele menționate la articolul 21 din cartă.

(19)Pentru a se asigura pregătirea în privința unor posibile crize consulare, inclusiv dezastre naturale, conflicte politice sau atacuri teroriste, în care se impune furnizarea de asistență cetățenilor nereprezentați, cooperarea consulară locală între statele membre și delegațiile Uniunii din țările terțe ar trebui să cuprindă și schimburi în chestiuni relevante pentru astfel de cetățeni, cum ar fi securitatea și siguranța acestora, stabilirea unor planuri comune pentru situații de criză consulară și crearea unor mecanisme de răspuns rapid și organizarea de exerciții consulare. În acest context, poate fi deosebit de relevant ca autoritățile consulare ale statelor membre nereprezentate să fie incluse într-o astfel de cooperare consulară locală atunci când se coordonează activitățile de pregătire pentru situații de criză consulară și de răspuns la acestea.

(23)În planurile comune pentru situații de criză consulară ar trebui să se țină seama, dacă este cazul, și de rolurile și responsabilitățile statelor-pilot, cu alte cuvinte ale statelor membre care sunt reprezentate într-o anumită țară terță și se ocupă de coordonarea și conducerea asistenței furnizate cetățenilor nereprezentați în timpul crizelor, pentru a se asigura coordonarea eficace a asistenței consulare. În plus, planurile comune pentru situații de criză consulară ar trebui evaluate anual sau mai frecvent, dacă există circumstanțe extraordinare care impun acest lucru, în cadrul unor exerciții consulare, pentru a se asigura relevanța lor continuă. În același timp, nu ar trebui să se înțeleagă că planurile comune pentru situații de criză consulară înlocuiesc planurile naționale existente pentru situații de criză ale statelor membre sau că ele afectează responsabilitatea statelor membre de a furniza asistență consulară propriilor resortisanți, ci că ele reprezintă o abordare coerentă care poate contribui, în plus, la coordonarea eforturilor statelor membre reprezentate.

(25)Recomandările de călătorie, și anume informațiile emise de statele membre cu privire la siguranța relativă a călătoriilor în anumite țări terțe, ar trebui să fie actualizate periodic pentru a le permite călătorilor să decidă în cunoștință de cauză cu privire la anumite destinații de călătorie, inclusiv țări terțe în care statul membru de cetățenie nu este reprezentat. Deși emiterea de recomandări de călătorie este responsabilitatea statelor membre, este indicat ca acestea să se coordoneze pe această temă, în special în contextul crizelor, pentru a asigura coerența nivelului recomandărilor emise. În cadrul unei astfel de coordonări s-ar putea conveni asupra unei structuri comune a nivelurilor de risc indicate în recomandările de călătorie, utilizându-se platforma securizată a SEAE. O astfel de coordonare ar trebui să aibă loc cât mai devreme în cazul în care statele membre intenționează să modifice nivelul recomandărilor lor de călătorie.

(26)Pentru a se asigura un răspuns eficace în situații de criză, o coordonare eficientă este vitală. Pentru a asigura o astfel de coordonare, statele membre trebuie să fie sprijinite și să primească informații în timp util de la Centrul de răspuns la situații de criză al SEAE și de la Centrul de coordonare a răspunsului la situații de urgență al Comisiei. Răspunsul coordonat al Uniunii la situații de criză este deosebit de important în cazurile care presupun evacuări, pentru a se asigura că se furnizează rapid și în mod eficient sprijinul disponibil și că se utilizează în mod optim capacitățile de evacuare disponibile. Din acest motiv, ar trebui să se facă schimb în timp util de informații de primă mână și relevante, ca, de pildă, informații referitoare la capacitatea de evacuare disponibilă, astfel încât să se poată reacționa rapid și cu succes, inclusiv în cazul operațiunilor de salvare și evacuare cu mijloace militare. În acest sens, SEAE ar trebui să poată primi continuu și automat informații din partea statelor membre despre situația din țări terțe.

(28)Echipele consulare comune ar trebui să funcționeze pe baza principiului solidarității cu statele membre reprezentate, al egalității în deciziile privind structurile de lucru interne, al simplității în ceea ce privește componența echipelor, al partajării costurilor – fiecare stat membru și fie instituție sau organ al Uniunii își suportă propriile costuri operaționale – al flexibilității, al vizibilității răspunsului coordonat al Uniunii și al deschiderii față de țări terțe relevante.

(30)Pentru sprijinirea cetățenilor Uniunii aflați în dificultate, este important ca acestora să le fie furnizate informații fiabile și ușor accesibile cu privire la modul în care pot beneficia de asistență consulară în țările terțe, inclusiv opțiuni de contact digitale. Serviciile Comisiei și SEAE, în strânsă coordonare cu statele membre, ar trebui să difuzeze informațiile relevante, inclusiv informațiile care urmează să fie furnizate de statele membre cu privire la rețelele lor consulare și la țările terțe, în cazul în care au încheiat acorduri practice privind distribuirea responsabilităților referitoare la furnizarea de protecție consulară pentru cetățenii nereprezentați. Pentru a putea fi prelucrate mai ușor, astfel de informații ar trebui furnizate într-un format prelucrabil automat.

(31)Statele membre ar trebui să ia măsuri suplimentare pentru a contribui și mai mult la sensibilizarea cetățenilor Uniunii cu privire la dreptul lor la protecție consulară, ținând seama și de nevoile specifice ale persoanelor cu dizabilități. Date fiind costurile limitate pe care le presupune, pentru a sensibiliza în mai mare măsură cetățenii cu privire la dreptul la protecție din partea autorităților diplomatice și consulare, statele membre ar trebui să reproducă textul articolului 23 din TFUE în pașapoartele eliberate de statele membre, astfel cum s-a recomandat deja în Recomandarea C(2007) 5841 a Comisiei. Statele membre ar trebui să includă informații referitoare la dreptul la protecție consulară de care se bucură cetățenii nereprezentați și în recomandările de călătorie și în campaniile legate de asistența consulară. De asemenea, ele ar trebui să coopereze cu prestatorii de servicii de transport de călători și cu platformele de transport care oferă călătorii în țări terțe, invitându-i, de exemplu, să adauge informații relevante cu privire la dreptul la protecție consulară în materialele informative pe care le pun la dispoziția clienților.

__________________

5 Recomandarea C(2007) 5841 a Comisiei din 5 decembrie 2007 privind reproducerea textului din articolul 20 din Tratatul CE în pașapoarte (JO L 118, 6.5.2008, p. 30, ELI: http://data.europa.eu/eli/reco/2008/355/oj).

(32)Dispozițiile financiare ale Directivei (UE) 2015/637 ar trebui adaptate pentru simplificarea rambursărilor și pentru asigurarea în continuare a repartizării sarcinii financiare. Mai precis, cetățenii nereprezentați ar trebui să aibă posibilitatea de a rambursa direct costurile, în aceleași condiții ca și resortisanții statului membru care oferă asistență, pentru serviciul prestat de statul membru respectiv, astfel încât să se evite sarcina administrativă rezultată din solicitarea de rambursări de la statul membru de cetățenie al cetățeanului. În plus, statelor membre ar trebui să li se permită să și renunțe la perceperea unor astfel de costuri. Dat fiind că, în anumite situații, este posibil ca cetățenii nereprezentați să nu fie în măsură să efectueze plăți în momentul formulării cererii de asistență, în special în cazurile în care li s-au furat banii în numerar și mijloacele de acces la fonduri, este necesar să se prevadă că este posibil ca autoritățile consulare ale statului membru care oferă asistență să le impună să semneze un angajament de rambursare. Pe baza unui astfel de angajament, autoritățile statului membru care oferă asistență pot solicita rambursarea costurilor după scurgerea a trei luni de la furnizarea asistenței.

(33)În cazurile în care cetățeanul nu a rambursat direct costurile, și anume nici imediat, în momentul în care a formulat cererea, nici într-o etapă ulterioară, în momentul în care statul membru care oferă asistență i-a solicitat să ramburseze, în temeiul angajamentului de rambursare, statul membru care oferă asistență ar trebui să aibă dreptul de a solicita statului membru de cetățenie al cetățeanului nereprezentat să ramburseze costurile datorate. Pentru a nu se confrunta cu cereri de rambursare după perioade lungi, statul membru care oferă asistență și, respectiv, statul membru de cetățenie ar trebui să aibă la dispoziție un termen rezonabil pentru formularea cererii de rambursare și, respectiv, efectuarea rambursării. Termenul ar trebui să țină seama de complexitatea problemei, de implicarea personalului structurii și de durata asistenței.

(41)Când prelucrează astfel de categorii speciale de date cu caracter personal, autoritățile competente ale statelor membre și instituțiile și organele Uniunii ar trebui să asigure măsuri adecvate și specifice pentru protejarea intereselor și a drepturilor persoanelor vizate. Aceste măsuri ar trebui să includă, când este posibil, criptarea datelor cu caracter personal în cauză și atribuirea specifică de drepturi de acces pentru personalul care are acces la tipurile specificate de categorii speciale de date cu caracter personal.

(a)dificultatea ca cetățeanul să contacteze în siguranță și în termen rezonabil ambasada sau consulatul statului membru al cărui resortisant este sau să fie contactat în siguranță și într-un interval de timp rezonabil de către ambasada sau consulatul statului membru al cărui resortisant este, date fiind natura și urgența asistenței pe care o solicită și mijloacele de care dispune. Deși intervalul de timp adecvat depinde de particularitățile fiecărei cereri de asistență, intervalul în care cetățenii pot contacta sau pot fi contactați în siguranță de ambasada sau de consulatul statului lor membru nu depășește în niciun caz 48 de ore;

(2)La articolul 9, se adaugă următorul punct:

eliminat

eliminat

2.Delegațiile Uniunii acordă statelor membre sprijin pentru furnizarea de protecție consulară cetățenilor nereprezentați, în conformitate cu articolul 5 alineatul (10) din Decizia 2010/427/UE. Un astfel de sprijin poate include îndeplinirea, la cererea statelor membre și în numele acestora, a unor sarcini specifice de asistență consulară. Statul membru care oferă asistență și statul membru al cărui resortisant este cetățeanul furnizează fără întârziere delegației Uniunii toate informațiile relevante în cazul respectiv.

1.În contextul cooperării consulare locale menționate la articolul 12, statele membre și SEAE instituie și aprobă un plan comun pentru situații de criză consulară pentru fiecare țară terță. Planul comun pentru situații de urgență consulară se actualizează anual sau mai frecvent, dacă apar împrejurări extraordinare, și conține:

(a)o analiză a situației consulare din țară, inclusiv o prezentare generală a ambasadelor sau consulatelor statelor membre, o estimare a numărului de cetățeni ai Uniunii și a locului unde se află aceștia și o evaluare a riscurilor la care ar fi expuși cetățenii Uniunii în cele mai plauzibile scenarii; cum ar fi, dar fără a se limita la acestea, riscurile militare, politice, infracționale și sanitare, precum și dezastrele naturale;

În cazul în care sunt prezente, delegațiile Uniunii coordonează activitățile de instituire și aprobare a planurilor comune pentru situații de criză consulară, pe baza contribuțiilor aduse de ambasadele sau consulatele statelor membre reprezentate în țara terță în cauză și de autoritățile consulare ale statelor membre nereprezentate. La nevoie, aceasta poate presupune cooperarea cu țări terțe și cu organizații internaționale. Planurile comune pentru situații de criză consulară se pun la dispoziția tuturor statelor membre, a SEAE și a serviciilor Comisiei.

4.Statele membre iau, în conformitate cu dreptul intern, măsuri proactive pentru a se asigura că cetățenii lor se înregistrează la autoritățile naționale competente sau informează respectivele autorități, prin mijloace și instrumente corespunzătoare, cu privire la călătoriile sau reședința lor în țări terțe, în special atunci când țările terțe în cauză nu sunt considerate pe deplin sigure.

5.Statele membre efectuează din timp schimburi de informații cu privire la modificările aduse recomandărilor de călătorie pe care le emit pentru cetățeni, în special în contextul situațiilor de criză, și depun eforturi pentru a asigura coerența nivelului recomandărilor de călătorie emise.” Statele membre ar trebui să se informeze întotdeauna reciproc de fiecare dată când devin conștiente de riscuri crescute de securitate.

2.Dacă este necesar, statele membre pot fi sprijinite de echipe consulare comune alcătuite din experți din partea statelor membre, în special a statelor membre care nu sunt reprezentate în țara terță afectată de criză, din partea SEAE și din partea serviciilor Comisiei. Se asigură disponibilitatea unor echipe consulare comune care să fie trimise rapid în țările terțe afectate de o criză consulară. Participarea la echipele consulare comune este voluntară. SEAE și Comisia susțin pregătirea acestor experți și a echipelor consulare comune.

4.Când furnizează asistență, statele membre pot fi sprijinite prin instrumente ale Uniunii, cum ar fi structurile de gestionare a crizelor din cadrul SEAE și Centrul de răspuns la situații de criză al acestuia. Statele membre pot implica, de asemenea, Centrul de coordonare a răspunsului la situații de urgență instituit prin articolul 7 din Decizia nr. 1313/2013/UE, mecanismul de protecție civilă al Uniunii și, dacă este cazul, misiunile și operațiile UE din cadrul politicii de securitate și apărare comune și Capacitatea de desfășurare rapidă a UE prevăzută de „Busola strategică pentru securitate și apărare”.

O dată la șase luni, statele membre furnizează SEAE și Comisiei următoarele informații:

2.Statele membre, serviciile Comisiei și SEAE pun la dispoziția publicului informațiile menționate la alineatul (1) într-un mod prin care să se asigure coerența informațiilor furnizate.

3.Statele membre furnizează informațiile menționate la alineatul (1) într-un format prelucrabil automat.

1.Statele membre iau măsuri de informare a propriilor cetățeni cu privire la dreptul acestora prevăzut la articolul 20 alineatul (2) litera (c) din TFUE în special prin:

eliminat

Dacă un cetățean nereprezentat nu este în măsură să achite statului membru care oferă asistență costurile menționate la alineatul (1) când formulează o cerere de asistență, statul membru care oferă asistență poate să impună cetățeanului nereprezentat să semneze un angajament de rambursare. Pe această bază, statul membru care oferă asistență poate să ceară cetățeanului nereprezentat în cauză să achite respectivele costuri după scurgerea a trei luni de la furnizarea asistenței. Faptul că un cetățean nereprezentat nu este în măsură să achite costurile menționate la alineatul (1) când formulează o cerere de asistență nu afectează dreptul cetățeanului nereprezentat în cauză de a primi protecție consulară.

6.Comisia poate adopta acte de punere în aplicare prin care să stabilească formularele standard, disponibile în toate limbile statelor membre, care trebuie utilizate pentru angajamentul de rambursare, astfel cum se menționează la alineatul (2), și pentru rambursarea costurilor de către statul membru al cărui resortisant este cetățeanul, astfel cum se menționează la alineatul (3). Respectivele acte de punere în aplicare se adoptă în conformitate cu procedura de examinare menționată la articolul 15a alineatul (2).

6.Când prelucrează datele cu caracter personal menționate la alineatul (5), autoritățile competente ale statelor membre și instituțiile și organele Uniunii asigură măsuri adecvate și specifice pentru protejarea intereselor și a drepturilor persoanelor vizate. De asemenea, ele introduc politicile interne și iau măsurile tehnice și organizatorice necesare pentru a preveni accesarea și transmiterea neautorizată a acestor date cu caracter personal.

În sensul prezentei directive, autoritățile competente ale statelor membre transferă date cu caracter personal unei țări terțe sau unei organizații internaționale numai pentru îndeplinirea sarcinilor menționate la articolele 9, 10 și 13a și în conformitate cu capitolul V din Regulamentul (UE) 2016/679. Datele cu caracter personal menționate la alineatul (5) nu sunt incluse într-un astfel de transfer, exceptând cazul în care a fost obținut consimțământul explicit prealabil al cetățeanului Uniunii în cauză.

Statele membre se asigură că cetățenii nereprezentați beneficiază de acces efectiv la mecanisme de contestare și reparații în temeiul dreptului intern în cazul în care li se încalcă drepturile pe care le au în temeiul prezentei directive.

„Cel târziu la [cinci ani de la termenul de transpunere a directivei de modificare], Comisia realizează o evaluare a prezentei directive și prezintă Parlamentului European și Consiliului un raport privind principalele sale constatări.